Plimbarea cu caiacul e o activitate relaxantă, care îți oferă perspective de neuitat asupra lacurilor și râurilor. Vâslind, vezi locuri la care poți ajunge doar pe apă, iar asta într-un ritm bun pentru admirat și cu un efort relativ mic. E un sport plăcut, cu imagini și momente unice, dar accesibil tuturor, fiindcă nu necesită cine știe ce condiție fizică.

La începutul lunii mai, când temperaturile începeau să crească semnificativ, mi s-a făcut dor să vâslesc. Îmi doream să mă plimb cu caiacul, dimineața pe răcoare, pe lacurile de lângă Cluj.

Deși avem caiacul nostru gonflabil, eram nerăbdător să văd cum se comportă pe apă noile caiace rigide, cumpărate de Alex ca să organizeze Excursii din Caiac. Voiam să le încerc cât mai curând. Despre Alex am scris și pe pagina cu recomandări și idei.

În acea perioadă, trecuseră deja luni bune de când nu ne-am întâlnit fizic cu colegii. Pe cei mai noi nu-i văzusem niciodată în persoană. Pe lângă pandemie, eram și plecat din țară de ceva timp, așa că ne vedeam doar online.

Un lucru fain la excursiile cu caiacul organizate de Alex e că poți merge împreună cu mai mulți prieteni. Cum în echipa noastră sunt câțiva oameni pasionați de aventură și activități în natură, s-a ivit idea de a ne vedea la o ieșire cu caiacele. Am găsit un weekend în care să fim toți doritorii în Cluj, am vorbit cu Alex, să fie și el disponibil, și am stabilit că mergem pentru început pe lacul Tarnița.

E sâmbătă dimineața, și ne întâlnim la ora 7 la Coada lacului Tarnița. Am ales o oră matinală din mai multe motive. Unul dintre ele e să prindem lacul lin. La primele ore ale dimineții ai șanse să nu bată vântul și să prinzi luciul apei ca o oglindă. Și e de vis! Alt motiv e liniștea. Acum nu mai sunt bărci cu motoare zgomotoase pe lac, dar în weekend merge muzica într-o veselie la unele cabane de pe mal, și nu ținem neapărat să o auzim. Pe lângă asta, am luat în calcul canicula anunțată, și vrem să vâslim pe răcoare măcar la început. Nu în ultimul rând, după-masă se anunță o ploaie de vară, așa că am vrea să avem tura încheiată până atunci. Asta aproape că ne-a ieșit.

După instructajul de rigoare și echiparea în fuste, am pus caiacele pe apă și ne-am îmbarcat.

Unii dintre noi am mai vâslit. Știm la ce să ne așteptăm și intrăm pe apă încrezători. Pentru unii, în schimb, e prima experiență nautică. Cine nu știe să înoate și nu e familiar cu apa, are nevoie de o doză suplimentară de curaj pentru a intra în caiac. Deși avem veste de salvare și ni s-a prezentat cât de greu e să te răstorni într-o apă lină, caicele nu sunt făcute să fie stabile, ci ușoare și rapide, iar asta cere un pic de timp de acomodare.

E de apreciat curajul celor care își înving frica, ieșind vâslind (și tremurând) din zona confortabilă a malului. Alex ne e de ajutor și pe partea asta. Imediat după ce o persoană intră în apă, când încă e aproape de mal, el îi "scutură" puțin caiacul. Prin asta, cel din caiac vede că, totuși, caiacul nu se răstoarnă așa ușor. Apoi Alex ne învață să facem noi un balans, din bazin, să câștigăm și mai multă încredere. Bineînțeles, suntem informați și despre mișcările care trebuie evitate.

Într-un final ne pornim. Luăm un ritm conversațional. Vâslim, povestim și admirăm. În scurt timp toată lumea devine confortabilă cu caiacul și mergem fără griji și fără frică.

În prima parte lacul e îngust, și mergem ca printr-un culoar verde. Soarele încă nu e suficient de sus, așa că vâslim adăpostiți la răcoarea pădurii. În fața noastră, apa e oglindă. Și e liniște. E ce trebuie. E superb!

Îmi pare rău că nu am scos telefonul mai devreme să fac niște poze, dar e ok să rămânem și doar cu aminitrea momentelor din când în când.

Tot vâslind, lacul începe să devină mai larg. În curând trecem pe lângă "Peninsulă"/Plaja 2 și pe lânga un mal amenajat frumos, unde au loc petreceri și evenimente.

În curând ajungem la intersecția cu Brațul Râșca. Aici e mijlocul lacului. E locul în care vedem cea mai mare suprafață a luciului apei. Lacul se deschide în trei direcții. În spate e brațul principal, pe unde am venit. În stânga e Brațul Râșca, care aduce și un volum semnificativ de apă, iar în dreapta cele două se unesc, continuând să crească în lățime și volum până la baraj. (Am pus o hartă cu lacul și traseul la final).

Nu suntem singuri pe lac. Din direcția cealaltă vin alte caiace, mici, vâslind încolonate. E bine că nu mai sunt bărcile cu motor, zgomotoase, care te răstoarnă când trec aproape de tine în viteză.

O luăm la stânga, pe Brațul Râșca. Apoi din nou la stânga, într-un golf frumos, și ne oprim să facem pauza de masă la gura de vărsare a Pârâului Fărcașu. E ora 10:45 și vâslim de mai bine de trei ore. Nici nu ne-am dat seama cum a zburat timpul.

După gustare și odihnă, ne pregătim să ne punem din nou în mișcare. Pentru a doua parte a traseului facem schimb de locuri. Sunt mai multe tipuri de caiac, și ne reorganizăm, astfel încât doritorii să poată încerca și un alt model. În felul acesta cei care până aici au venit în caiac de două persoane au ocazia să vadă cum e să vâslești singur. Iar eu am văzut că nu e chiar floare la ureche să cârmuiești un caiac de două persoane.

Continuăm să avansăm pe Brațul Râșca. Ajungem până aproape de capăt, unde trebuie să ocolim malul mâlos, pentru a nu ne împotmoli. În capăt, atenția ne e atrasă de o cascadă mică, dar frumoasă, în pădure.

Apoi vedem niște stânci, care pe Google Maps apar sub numele Canionul Râșca. Pe lângă ele se varsă în lac râul Râșca. Nivelul apei e ridicat, așa că ne pornim pe râu în sus, să explorăm. Alex zice că nici el n-a mai fost pe-acolo, deci e un loc nou pentru toți.

Vâslitul pe un râu rapid și îngust e diferit de vâslitul pe lac. Aici trebuie să avem grijă la cap, să nu ne lovim de stânci. Trebuie să avem grijă să ocolim crengile căzute. Și trebuie să concentrăm serios la direcție, să nu pățim ca nava Evergreen în Canalul Suez.

Trecem cu bine de acest mic canion, și în fața noastră valea se deschide puțin. Avem un mal lin, care ne invită la o pauză, și acceptăm invitația.

E frumos aici, dar timpul trece și mai avem de vâslit câțiva kilometri buni. Mai exact, tot traseul de întoarcere până la coada lacului.

Începem încet. Savurăm fiecare moment. Ne bucurăm că soarele se mai ascunde după nori și avem niște umbră. Nu ne grăbim. Dar este un lucru de care am uitat: prognoza meteo a zilei. În plus, începem să simțim un pic de oboseală în brațe.

Când ieșim de pe Brațul Râșca și facem dreapta spre Coada Lacului, în fața noastră cerul e întunecat. Nu avem ce face, trebuie să mergem spre norii de furtună, fiindcă acolo ne sunt mașinile. Tot ce sperăm e că vom ajunge la ele înaintea ploii.

Nu știi cât de tare poți vâsli, până nu auzi niște tunete. Avansăm cu viteză spre mașini, dar traseul care dimineață ne-a părut foarte scurt, acum nu se mai termină.

Norii continuă să se adune. Din când în când toată valea vibrează de sunetul tunetelor. Vântul se întețește și vâjâie agitat prin copacii de lângă lac. Noi continuăm să vâslim.

În condiții normale nu am fi avut energie să vâslim cu așa viteză o așa distanță lungă, la sfârșitul unei ture. Dar acum suntem motivați. Vrem să scăpăm de ploaie.

Nu mai avem mult până la destinație când picuri mari și reci încep să ne răcorească. Primii sunt bineveniți, dar apoi sunt tot mai mulți și mai deși. Totuși, suntem atât de aproape, că nu ne deranjăm să ne luăm pelerinele.

Observ că după ce ai pierdut orice speranță să ajungi la mașină uscat, vezi ploaia cu alți ochi. Cine a pățit-o, știe cât de spectaculos e să admiri ploaia din mijlocul lacului.

Încă câteva vâsle prin stropii reci, și am ajungem la mal. Victorie!

Ne mobilizăm să strângem rapid caiacele, până suntem energizați de adrenalină. Cei care avem haine de schimb, ne schimbăm. Apoi ne adăpostim în mașini, ne luăm rămas bun, și ne pornim spre casă.

Concluzii

A fost o tură grozavă. Ne-am bucurat împreună de apă și de mișcare, ne-am depășit fricile,  ne-am îndeplinit dorința de a merge cu caiacul, iar, pe final, ne-am auto-depășit.

Mi-a plăcut descrierea făcută de Alex, în postarea de pe Facebook:

Weekend-ul trecut am avut excursia rezervată pentru team-building al unei companii din Cluj, pe lacul Tarnița.

Am fost rugați ca întâlnirea să nu fie la ora 10:00 ca de obicei, ci la ora 6:50 la locul de întâlnire. Așadar, ne-am văzut în jurul orei 7:00, am făcut instructajul și în maxim 15 minute am pornit pe apă.

Prietenii noștri au fost foarte receptivi, iar cei care erau destul de speriați la început, după 10 minute de la intrarea pe apă s-au relaxat și bucurat de experiența trăită.

Tarnița a avut un nivel al apei mai ridicat decât de obicei și eram aproape să ne deplasăm cu caiacele prin pădure. Am preferat să vâslim pe brațul Râșca, iar datorită nivelului crescut al apei, am reușit să urcăm pe pârâul de pe braț suficient de mult încât să ne punem în practică abilitățile de caiaciști, dobândite până în acel moment.

Ne-am bucurat de o sâmbătă frumoasă, iar ceea ce m-a surprins mult a fost că oamenii își schimbau caiacele între ei ca într-o adevărată familie: „eu vreau dublu, eu vreau simplu, eu vreau să încerc din acela mai rapid” sau „eu sunt dispus să cedez unul simplu pentru unul dublu, dar nu neapărat că vreau.” Și tot așa.

Am fost o adevărată echipă și am petrecut momente de neuitat!

Și în mod special mi-a plăcut comentariul Corinei, în care descrie experiența trăită. Mi-a dat voie să îl menționez în poveste, așa că îl pun aici. Nu cred că puteam găsi o încheiere mai potrivită pentru această aventură.

Impartasesc si povestea mea despre auto-depasire ... am ales in acea zi sa revin pe tura inapoi singura in caiac si m-am bucurat cat de usor raspunde la manevre, cat de tare e sa mergi pe unde vrei si cum vrei si cat de repede vrei ... e incredibila libertatea si sa fii pe "mainile" tale. Asta a fost inceputul ... 🙂 apoi a venit ultima ora de pe traseu ... cand corpul meu a inceput sa dea semne ca isi depaseste limitele, dar cum sa ma las? 🙂 Colegii si Alex au fost insa all the way cu mine. Doamne, ce bine e sa pornesti la drum impreuna si nu doar singur! Devenea din ce in ce mai greu ... Emilian ma tinea de povesti 🙂 Alex se uita la mine daca mai pot. Probabil pregatea sfoara de tractare in sinea lui. Dar am mers mai departe. Si a venit vantul si ploaia pe ultima suta de metrii. Eram in urma lui Alex pe drumul lasat de caiacul lui ca sa am cat mai putina forta potrivnica. Dar ce mai, vant si ploaie! Am ajuns la mal, la final, strigand din ultimele puteri si fiind impulsionata de un Alex calm, bucuros ca am ajuns cu bine si ca nu m-am lasat. A fost incredibil!

Să ne auzim cu bine!